Originile Feteștii negre

Feteasca neagră este o varietate de viță-de-vie pe care o considerăm pur românească. În ce măsură plantele pot avea naționalitate și în ce măsură participă ele la conturarea unui spațiu cultural, ei bine, aceste întrebări sunt subiectul unui alt tip de cercetare. Astăzi ne propunem obiective mai modeste, însă (sperăm) mai utile pasionaților de vinuri.

O investigare a originii Feteștii negre trebuie să parcurgă două căi. Prima rută răspunde la întrebarea când anume apare menționată prima oară într-un izvor scris, pe când a doua, ceva mai complicată, ne duce spre apariția plantei în sine, eveniment evident diferit de atestarea sa documentară.

Ampelografia, știință recentă

Primul traseu ne poartă spre cele mai vechi relatări. Trebuie spus din capul locului, că Ampelografia, adică știința care se ocupă cu studiul genurilor, al speciilor și al soiurilor de viță-de-vie, este o apariție mai degrabă modernă.

Primele eforturi s-au făcut începând din secolul al XVII-lea prin Philippe Iacob Sachs, cel care a folosit pentru prima oară termenul, urmat de Adamson și Rosier un secol mai târziu. La începutul secolului al XIX-lea se pun într-adevăr bazele științifice, meritând a fi menționate lucrările lui Jean-Antoine-Claude Chaptal (Traité Théorique et Pratique sur la Culture de la Vigne, 1801), Simon de Royas Clemente, în special „Studiul experimental al soiurilor din Andaluzia”(1806), respectiv Odart cu a sa „L’Ampelographie universalle” (1845). Un punct de cotitură este reprezentat de publicarea lucrării „Ampélographie française” (1857) de Victor Rendu, care duce sistematizarea științifică la un nivel superior.

Apariția filoxerei în Europa, după 1863, accelerează nevoia de studiu, în fața pericolului constatându-se empiric că soiurile au o rezistență diferită la atacurile ignobilei insecte americane, fără a se înțelege cu exactitate de ce. Astfel apar din ce în ce mai multe lucrări în această ramură a horticulturii.

Până la aceste eforturi, identificarea soiurilor de viță-de-vie nu constituia un obiectiv științific principal, majoritatea soiurilor fiind legate de locul de cultură, în funcție de care puteau purta nume diferite, ceea ce producea un perpetuu prilej de confuzie.

Era (și într-o mare măsură încă este) mult mai comun să te referi la calitățile unui vin menționând locul de unde provine, decât prin indicarea soiului sau soiurilor din care se obține. Așa se face că în Evul Mediu, trecând prin Renaștere și până în pragul modernității se vorbea despre vinul de Burgundia sau despre vinul de Tokay etc. și nu despre Pinot Noir, Chardonnay sau Furmint.

O reminiscență a acestui tipar de gândire este reprezentată de etichetarea din prezent a multor vinuri, în primul rând franțuzești, în secundar italiene și spaniole, la care se menționează doar denumirea de origine, fără precizarea în clar a soiurilor de viță-de-vie folosite, acest aspect căzând în trecut în seama tradiției viticultorilor, iar astăzi pe seama legislației secundare (reglementările denumirii de origine, indicației geografice etc), chestiuni de detaliu care sunt la îndemâna unui grup restrâns, format din specialiști și cunoscători.

În ce priveste spațiul carpato-danubiano-pontic, așa cum aflăm din Descriptio Moldaviae, dar și din însemnările călătorilor străini (mai vechi sau mai noi decât lucrarea lui Cantemir), podgoriile Cotnari, Odobești, Nicorești (în Moldova), Drăgășani și Dealu Mare (în Valahia), Târnave (Weinland) și Miniș (din Transilvania) sunt cele mai des pomenite pentru calitatea vinurilor produse, fără însă a se preciza vreun soi anume de viță-de-vie și aceasta până aproape de sfârșitul secolului al XVIII-lea.

Primele însemnări asupra unor soiuri autohtone apar în „Despre cele văzute, trăite sau auzite în Moldova (1790-1791)”, opera baronului baltic Leyon Pierce Balthazar von Campenhaunsen, în care autorul, un botanist amator cu bună educație, face o succintă enumerare a soiurilor de viță-de-vie întâlnite în periplul său.

În lucrările provenite din spațiul cultural românesc, primele mențiuni despre soiurile autohtone apar datorită lui Ion Ionescu de la Brad, în monografiile judeţelor Mehedinţi şi Putna (1868-1869). Urmează lucrările lui P.S Aurelian (sau Aureliu) „Les essais ampelografiques”(1874), V.S. Moga cu „Micul manual de viticultură”(1880), Gh. Nicoleanu cu „L’introduction a l’ampelographie roumaine”(1900) şi V. S. Brezeanu cu „Tratat de Viticultură” (1902). De precizat că lucrarea lui Gh. Nicoleanu a fost preluată în monumentala „Ampelographie” coordonată de Viala şi Vermorel, apărută la Paris, în opt volume, între 1902 şi 1908, românul fiind menționat de autori pentru contribuția sa.

Primele mențiuni

Întorcându-ne la lucrarea lui Balthazar von Campenhaunsen, reprodusă în „Călători străini despre Ţările Române”, vol X, partea a II-a, îngrijit de M.Holban, M.M.Alexandrescu-Derşca Bulgaru, P.Cernovodeanu, Bucureşti, Ed. Academiei Române, 2001 pp. 864-890 (text tradus de Șerban Rădulescu-Zoner după: Bemerkungen über Russ land besonders einige Provinzen dieses Reiches und ihre Naturgeschichte betreffend, nebst einer kurzgefassten Geschichte der Zaporoger Kosaken, Bessarabiens, der Moldau und der Krimm) descoperim că autorul descrie nouă feluri de struguri:

1) Vitis Vulpina (moldovenește poama iepurelui);
2) Vitis moscata, strugurii muscat (mold. Pomo Votssijock [nn.în nota redactorilor „țâța vacii”]);
3) Vitis Labrusca, strugurele vrabiei (mold. Poamă păsărească);
4) Vitis fructu albo, strugurele obișnuit sau strugurele fetelor, al francezilor, raisin des fines (mold. poama fetii);
5) Vitis fructu magno rotundo et nigro, strugurele lunguieț (nota: în original „Pomo Tiwola”);
Vitis fructu magno et coeruleo, strugurele albastru (mold. Coarnă).”

Pe lângă acestea, într-un alt pasaj, se referă la soiurile din Basarabia: „Au trei feluri de struguri: 1) albi, lunguieți; 2) roșii, rotunzi şi 3) (unii) mici, foarte dulci, pe care îi denumesc chișmiș.”

Trebuie să părăsim cronologia, făcând un salt până în 1959, la „Ampelografia R.P.R.”, ediție coordonată de academicianul Gherasim Constantinescu și să menționăm că sinonimele Feteștii negre, adică numele sub care putea fi întâlnită în anumite regiuni sunt: Poama fetei neagră, Coada rândunicii și Păsărească neagră. Uitându-ne din nou peste descrierea lui Balthazar von Campenhaunsen, am putea constata că cel puțin Feteasca albă (Poama păsărească, Poama fetii) pare atestată cu această ocazie și chiar de două ori. Însă e mult mai riscant (deși posibil) să afirmăm că unul dintre acești struguri se referă la obiectul articolului nostru. Există un argument puternic pentru care ne îndoim. Astăzi, Feteasca neagră e considerată soi național port-drapel, fiind plantată în mai toate podgoriile țării. Însă în secolele trecute lucrurile nu stăteau deloc așa.

Bunăoară, nu am găsit mențiuni ale Feteștii negre (cu sinonimele cunoscute) nici la Ion Ionescu de la Brad, nici în „Manualul de agricultură” din 1869 al lui P.S. Aurelianu, deși ambii au trecut în revistă ceea ce considerau că sunt cele mai valoroase varietăți de viță-de-vie autohtone. Mai mult, Manualul lui PS Aurelianu a cunoscut mai multe ediții, cu revizii și adăugiri. Nici la cea din 1889 nu găsim Feteasca neagră printre premianți.

Originea geografică

Abia în contribuția lui Gh. Nicoleanu din 1900 apare prima oară, în toată splendoarea sa, ceea ce azi e considerat cel mai valoros strugure roșu autohton. Dacă ne uităm în Ampelografia lui Viala şi Vermorel, o vom găsi în volumul IV (1903) unde apare în articolul dedicat (pag.131-134), semnat de Roy-Chevrier, care ne oferă și locul de origine: „Soi viguros din Moldova de sus, care produce, în amestec cu alte varietăți negre, vinurile de Uricani, foarte renumite în apropiere de Iași” („cépage vigoureux de la Haute-Moldavie, qui produit, en mélange avec d’autres variétés noires, les vins d’Uricani, très en renom près de Jassy”).

Ni se spune că Feteasca neagră nu este plantată atât de mult pe cât ar merita, din pricina productivităţii reduse, găsindu-se, în afara zonei de origine, aproape exclusiv pe marile domenii, unde dă vinuri ieșite din comun, în vreme ce țăranii preferă soiuri mai obișnuite și mai productive. De asemenea, după studiul viței în plantaţiile experimentale din Burgundia, autorii atrag atenția că este un strugure valoros, care merită plantat pe suprafețe mai mari și că prin selecții se poate rezolva problema productivității reduse.

V.S. Brezeanu, în „Manual de Viticultură” (1902), este mult mai succint, menționând doar că „Feteasca neagră se găseşte tot în Moldova și este stimată pentru vinurile negre; însă produce chiar mai puțin decât Feteasca albă”(pag.19).

Așadar, considerăm că există suficiente motive pentru a susține că punctul de inițiere al strugurelui Fetească neagră este centrul viticol Uricani. Reținem și ironia că prima menționare nu este în limba română, ci în limba franceză, oricum am lua-o.

Paternitate… sălbatică

În ce privește a doua fațetă a problemei, anume ce este Feteasca neagră, manualul de Ampelografie (2012) de la Facultatea de Horticultură București, realizat de dr. Marinela Stroe, menționează (fără referințe precise) că Feteasca neagră este un „soi străvechi, considerat un soi dacic, care se pare a fi o selecţie din Vitis silvestris.

Este cunoscut şi cultivat din timpuri foarte îndepărtate în vechile podgorii din Moldova, unde producea, alături de soiurile locale negre, vestitul vin de Uricani. Face parte din Proles orientalis – subproles caspica. Sinonime – Poama fetei neagră, Păsărească neagră, Coada rândunicii,” introducere care urmează fidel Ampelografia R.P.R. coordonată de Gherasim Constantinescu.

În „Wine Grapes” (editia 2013), de Robinson, Harding, Vouillamoz, se zice că Feteasca neagră este „o veche varietate care probabil provine din regiunea istorică a Moldovei (incluzând Republica Moldova și regiunea românească a Moldovei), unde a fost cultivată în mod tradițional, răspândindu-se apoi în Transilvania și Ungaria. Contrar ipotezei lui Roy-Chevrier (1903), Feteasca neagră nu este o mutație a Feteștii albe, așa cum a fost evidențiat de profilul ADN (Gheţea și ceilalți, 2010). Feteasca neagră prezintă o însemnată biodiversitate, cu cel puțin patru biotipuri distincte (Dejeu 2004), ceea ce sugerează că este o varietate relativ veche.”

Am studiat (pe cât ne este accesibil, atât în sensul propriu cât și în cel figurat) lucrările bazate pe analiza ADN conduse de Ligia Gabriela Ghețea (coautor al Genetic profiling of nine grapevine cultivars from Romania, based on SSR markers), cele ale Monicăi Hârța și Doru Pamfil (Molecular Characterisation of Romanian Grapevine Cultivars Using Nuclear Microsatellite Markers), Gabriela Petrea și Liliana Rotaru (Phylogenetic relation of the romanian native varieties of grapes by dna analysis) însă ele au în principal alte obiective decât determinarea paternității Feteștii negre sau a altui strugure, dacă tot veni vorba.

Cu toate acestea, din studiile doamnei Gabriela Petrea (născ. Ilișescu), incluzând teza de doctorat „Cercetări privind înrudirea filogenetică a solurilor de viță-de-vie autohtone prin analiza acidului dezoxiribonucleic (ADN)” prezentată la USAMV Iași în 2011, deducem că Feteasca neagră nu are legături puternice cu celelalte varietăţi „românești” (inclusiv Feteasca albă, confirmând teza lansată de Jancis Robinson via Ghețea și ceilalți și infirmând ipoteza tradițională lansată de Ampelografia franceză de la 1903), cu posibila excepție a soiului Bătută neagră (dispărut din cultură, dar existând încă în colecțiile ampelografice), cu care pare a împărți unele similarități.

Marketing preistoric

De asemenea, am investigat ipoteza că în siturile arheologice corespunzătoare culturii Cucuteni s-au găsit semințe de Fetească neagră (ipoteza utilizată în scop de marketing de un producător de vinuri). După analizarea mai multor articole și lucrări de paleobotanică, semnate de Marin Cârciumaru, Felicia și Dan Monah, deși într-un anumit tell s-au găsit semințe de vitis silvestris și o sămânță carbonizată de vitis vinifera (ceea ce reprezintă prilej de dispută între specialiști, unii considerând că o sămânță nu poate fi considerată o dovadă tare a practicării viticulturii în perimetrul analizat), nu reiese de nicăieri că s-ar fi putut identifica un soi anume și cu atât mai puțin unul care să fi rezistat până în prezent.

În orice caz, după Cătălin Zamfir (Academia Română, Centrul de Cercetări pentru Oenologie), încadrarea Feteștii negre în Proles orietalis subproles caspica înseamnă că are anumite caracteristici de evoluție vegetativă corespunzătoare soiurilor ce aparțin acestei regiuni (tip de dezmugurire, funcționalitatea florilor, perioada de vegetație etc.).

Proveniența din Vitis sysvestris (vița-de-vie sălbatică) pare a fi o supoziție rezonabilă, atât datorită aspectului viguros al plantei, cât și faptului că încă se găsesc diverse varietăți de vitis sylvestris în pădurile noastre. Să ne gândim că suprafața împădurită din Moldova Evului Mediu era mult mai mare față de prezent (a se vedea Constantin C.Giurescu, Istoria pădurii româneşti din cele mai vechi timpuri până astăzi, 1976).

Astfel, e probabil că s-a produs o multiplicare pe lângă casele localnicilor, în timp planta ameliorându-se prin selecție. Arealul de cultură foarte restrâns (pănă în secolul XX) susține această ipoteză.

Până la studii temeinice privind paternitatea asupra acestui strugure, considerăm rezonabilă ipoteza descendenței directe a varietății Fetească negră din vitis sylvestris, aşa cum a fost susținută de şcoala românească de horticultură și oenologie.

În concluzie, Feteasca neagră pare a fi o varietate cu un areal de cultură restrâns în podgoriile din jurul Iașiului, cu răspândire redusă până în secolul XX, soi prefiloxeric, cu certitudine vechi, o dovadă fiind numărul de biotipuri, probabil descendent direct din vița-de-vie sălbatică. Mai mult, studiile recente par a infirma legăturile tradițional acceptate cu alte varietăţi autohtone.

După toată această poveste, cum să nu simți puțină empatie pentru sărmana Fetească? O plantă plăpândă, pură si neîntinată, ieșită după multe peripeții din pădurea întunecată, singură, fără rude în viață… Dacă ne gândim mai bine chiar seamănă cu o poveste arhicunoscută!

Text: George Mitea – publicat în numărul 8 al Revistei Millésime din 2017
Foto: Alina Iancu – ReVino.ro

0 raspunsuri

Lasă un răspuns

Want to join the discussion?
Feel free to contribute!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *